Istoricul Ţării Călatei

– sinteză realizată de prof.dr Cristian-Claudiu Filip- 

„Ţara Călatei” (în maghiară „Kalotaszeg”) a fost definită mai mult din punct de vedere etnografic decât istoric, fără a constitui o unitate teritorială de sine stătătoare. Eterogenă din punct de vedere social, geografic, cu atât mai mult nu putem vorbi de omogenitate din punct de vedere istoric. Denumită generic „Ţara Călatei” în special de către etnografii maghiari, este vorba de fapt de o zonă ale cărei limite geografice n-au fost stabilite clar nici de către aceştia, şi cu atât mai puţin de către istorici, care nici nu aveau cum să o trateze unitar din punct de vedere istoric. Practic, literatura etnografică maghiară are în atenţie un spaţiu geografic de aproximativ 45 km lungime şi 30 km lăţime, situat între oraşul Huedin şi municipiul Cluj-Napoca, o mare parte dintre localităţile componente gravitând în jurul târgului medieval – şi actual – al Huedinului. Mai recent, în special în istoriografia românească se foloseşte tot mai des termenul de „zona Huedinului”. De fapt demersul nostru nu-şi propune o abordare exhaustivă a istoriei acestor locuri situate spre nordul Munţilor Apuseni.

Apus de soare în Ţara Călatei - Ţinutul de Sus
Apus de soare în Ţara Călatei - Ţinutul de Sus

Din punct de vedere etimologic, cei care s-au ocupat de acest spaţiu folosesc termenul „Kalotaszeg”, care este compus din două cuvinte, unul de origine slavă (Calata) şi celălalt de origine maghiară (szeg = unghi, cui). Interpretarea strictă a termenului Kalotaszeg ne duce cu gândul numai la cele aproximativ 20 de localităţi cuprinse între unghiul format de râurile Călata şi Crişul Repede şi anume: Huedin, Ardeova, Bedeciu, Bica, Brăişoru, Călata, Călăţele, Domoşu, Dretea, Finciu, Horlacea, Izvoru Crişului, Mănăstireni, Mănăşturu Românesc, Morlaca, Nearşova, Sâncraiu, Şaula şi Văleni, din care doar şapte sunt locuite în majoritate de către maghiari.

Diverşi cercetători maghiari ai acestui spaţiu: Gyarmathi Zsigáné Hóry Etelka, Hermann Antal, Jankó Jánós, Malonyai Dezső, Bartók Béla, Kodály Zoltán, Szabó Attila, Kós Károly, Kelemen Lajos, Fekete Károly, Balogh Balázs şi Fülemile Ágnes, în pofida unor mici diferenţe, converg spre ideea că „zona Kalotaszeg” este o unitate etnografică bine închegată, chiar dacă pot fi surprinse mai multe subzone sau regiuni, fiecare cu un specific aparte. Prin urmare, în opinia acestora, zona Călatei („Kalotaszeg”) este formată din peste 40 de localităţi dispuse în mai multe „ţinuturi” sau „regiuni”

Analizând componenţa etnică a acestor aşa-zise „ţinuturi” ori „regiuni”, reiese clar că s-a intenţionat a se prezenta doar aspecte specifice populaţiei maghiare, ocolindu-se un fapt istoric evident, şi anume faptul că aceasta trăieşte într-un mediu majoritar românesc, cu care a convieţuit de secole, influenţându-se reciproc.

Se obişnuieşte să se separe istoria acestor locuri într-o istorie a românilor, o istorie a maghiarilor şi una a evreilor. În general istoriografia de până acum (atât cea română cât şi cea maghiară) a încercat de multe ori să exploateze divergenţele dintre cei care au locuit aici, dar studiind mai în profunzime istoria locurilor, putem constata că în ciuda vieţii destul de zbuciumate, majoritatea timpului oamenii s-au înţeles între ei şi la fel ca şi azi, au realizat ceva împreună. Indiferent de etnia căreia îi aparţineau, oamenii din zona avută în atenţie de noi, se întâlneau la târgurile care se ţineau periodic la Huedin şi discutau problemele comune, „târguiau” ceva, beau „aldămaşul” împreună, fără a ţine seama dacă sunt români, maghiari, evrei, rromi sau orice altă etnie.

Binecuvântată de Dumnezeu cu un relief pitoresc, zona avută în vedere a fost locuită încă din Paleoliticul Inferior (cca. 1.800.000-120.000 î.Chr.), la Căpuşu Mic fiind atestată cea mai veche locuire omenească din Transilvania. Începând cu Epoca Neolitică (7.000-4.500 î.Chr.) izvoarele care atestă locuiri în zonă sunt mai dese, la Călata fiind chiar cercetată o aşezare neolitică.

Datorită poziţiei strategice de unde se puteau controla intrările în Munţii Apuseni dar şi în Podişul Transilvaniei şi cel Someşan, la nord-vestul teritoriului Huedinului, la Bolic, pe dealul numit „Cetatea de pământ”, în perioada hallstatiană (1200-850 î.Chr.) a fost ridicată cea mai mare fortificaţie din zonă, întinzându-se pe aproximativ 13 ha. Cetatea era folosită de către o parte a populaţiei traco-dacice pentru refugiu în caz de atac, iar o altă parte a ei locuia chiar în interiorul fortificaţiei. Alte aşezări dacice în preajma Huedinului se presupune că au mai existat la Aghireşu, Domoşu şi Izvoru Crişului, pentru a menţiona doar câteva dintre ele.

Ca urmare a celor două războaie dintre daci şi romani, iniţiate de către Traian, Dacia a fost integrată lumii romane. Pentru apărarea noii provincii Dacia, au fost aduse trupe romane avându-şi garnizoanele în tabere întărite, numite castre. Cu scopul de a controla pătrunderile pe valea Crişului Repede şi a apăra o porţiune din graniţa de nord-vest a provinciei, romanii au cantonat la Bologa trupe auxiliare, construind un castru. Acest castru purta denumirea Resculum, după cum reiese dintr-o inscripţie descoperită la Almaşu, pe o bornă kilometrică (în limba latină miliarum), care fusese amplasată la marginea drumului ce lega castrul de la Bologa-Resculum cu cel de la Sutor-Optatiana. Evenimentul cel mai important din existenţa castrului se pare că a fost vizita împăratului Caracalla în 213/214. În curtea Liceului Teoretic „Octavian Goga” din Huedin este expus un monument funerar ridicat în memoria unui ofiţer al Cohortei a II-a Hispanorum, provenind de la Bologa/Resculum.

Un alt castru pentru trupe auxiliare exista la Gilău, la confluenţa Someşului Mic cu pârâul Căpuş, pe drumul ce lega Napoca de Bologa-Resculum. Izvoarele arheologice din castre arată că populaţia dacică din zona înconjurătoare a fost un izvor continuu de recruţi pentru armata romană.

Viaţa romană pulsa peste tot în zonă, în jurul Huedinului existând ferme rurale de tipul villa rustica la Zam-Sâncraiu, Horlacea, Văleni, Mănăstireni, Şaula, Dretea, Dumbrava ş.a. După retragerea aureliană, peste teritoriul fostei provincii Dacia au trecut numeroase populaţii migratoare, dar cu toate vicisitudinile, locuirea daco-romanilor a continuat atât în cele două castre de la Bologa şi Gilău, cât şi pe teritoriul din jur. Avem astfel aşezarea post romană (sec. III-IV) de la Floreşti, necropola de la Căpuşu Mare (sec. VI), ori cercelul şi acul din aur de la Huedin (sec. IV-VI), acestea din urmă aflate azi la Muzeul Naţional de Istorie din Budapesta.

Următoarele informaţii despre zona în discuţie le avem de la Anonymus, în lucrarea Gesta Hungarorum. După ce la sfârşitul secolului al IX-lea maghiarii s-au aşezat în Câmpia Pannoniei, în secolul al X-lea au început acţiuni de cucerire vizând şi Transilvania. Ostaşii lui Tuhutum (un conducător al regelui Árpád) s-au izbit de oastea localnicilor conduşi de voievodul Gelu (Gelou quidam blachus), al cărui voievodat cuprindea bazinele Someşului Mic şi Almaşului, până la Poarta Meseşului. Bătălia decisivă s-a dat pe valea Almaşului. Oastea românilor fiind învinsă iar Gelu rănit, acesta se retrage spre una dintre fortăreţele sale şi moare pe apa Căpuşului.

În această zonă a fost unul dintre primele contacte între populaţia românească (alături de care locuiau în acele vremuri slavii) şi cea maghiară. De atunci, pe aceste meleaguri destinele celorlalte două populaţii, română şi maghiară s-au împletit până azi. Românii şi maghiarii şi-au adus aportul, separat şi împreună, la zestrea istorică locală.

La sfârşitul secolului al X-lea, când maghiarii au întreprins raiduri asupra Transilvaniei, nu s-a realizat o cucerire sistematică a ei, ci o perioadă, în secolele XI-XII, regii maghiari şi-au exercitat dominaţia asupra regiunilor transilvane numai prin trimişii lor în teritoriu – comiţii, castelanii, cu oamenii lor – şi prin Biserica Catolică. Foarte probabil că în această perioadă de după secolul al XII-lea, când Transilvania va fi supusă de coroana maghiară, se vor fi aşezat primii maghiari în zonă, după cum reiese din numele de familii din acele timpuri, care s-au păstrat până azi în zona Huedinului: Mikola, Kemény, Gyeröfi, Valkai, Veres ş.a.

Populaţia locală, românească, ce trăia în comunităţi săteşti a putut să-şi continue viaţa sub conducerea vechilor săi stăpâni locali, cnezii (juzii) şi voievozii (ducii), dar cucerirea a fost însoţită şi apoi urmată de o schimbare instituţională. Peste vechile realităţi feudale locale au fost suprapuse forme ale feudalismului apusean adaptate, aduse de către maghiari. Unii dintre cnezi şi voievozi s-au pus în serviciul regelui, acesta confirmându-le vechile stăpâniri şi devenind nobili, iar alţii nu au urmat o astfel de direcţie, pentru că nu au acceptat supunerea, fie pentru că pământurile lor fuseseră deja donate unor oameni din anturajul regelui. Făcând parte pe de-o parte din rândul populaţiei cucerite şi supuse, iar pe de altă parte fiind ortodocşi într-un stat catolic, majoritatea românilor vor ajunge supuşi pe moşiile dăruite nobililor maghiari.

Acţiunea regalităţii maghiare de cucerire a Transilvaniei şi apoi de întărire a stăpânirii sale prin introducerea formelor vestice de organizare politico-instituţionale (principatul, comitatul ş.a.), nu au dat iniţial rezultatele preconizate. Românii şi-au menţinut vechile organizări specifice: cnezatele, districtele, voievodatele şi ţările. În perioada medievală, populaţia din Ţara (districtul) Călatei (districtu Kalothazeg) a fost majoritar românească, fapt demonstrat de atestarea instituţiei voievodatului, lângă aceasta aşezându-se populaţia maghiară. Mai mult, în secolul al XIV-lea singurul district românesc din comitatul Cluj era cel de Călata.

În zona din jurul Huedinului sunt atestaţi în perioada secolelor XIII-XVI o serie de voievozi la Călata, Hodiş, Mărgău, Mesteacănu, Fildu, Nădăşel, Nadăş, Aluniş, Morlaca, Bica, Oarţa/Varţa (sat situat între Călăţele, Călata şi Văleni – azi dispărut). Instituţia voievodală este atestată în zonă până târziu în anii 1666, 1670, când Anton Bota era voievod peste voievodatul ce cuprindea satele Călăţele, Bociu, Călata şi Buteni, iar voievodul Pui Petru de Morlaca intra în posesia unor sate care aparţinuseră domeniului cetăţii Bologa.

După marea invazie tătaro-mongolă din anii 1241-1242 (care a afectat întreaga zonă inclusiv Huedinul, fiind arse aproape 40 de localităţi) şi a altor conflicte armate, regalitatea maghiară a luat o serie de măsuri care erau menite să facă faţă unor eventuale atacuri. Una dintre ele a fost ridicarea de cetăţi (cândva la cumpăna secolelor XIII-XIV), cum sunt cele de la Bologa, Almaşu şi Lita, toate legate de necesităţile militare ale timpului.

Cetăţile medievale Lita, Bologa şi Almaşu
Cetăţile medievale Lita, Bologa şi Almaşu

Un episod important din trecutul cetăţii Bologa este legat de stăpânirea acesteia şi a domeniului din jur (târgul Huedin şi alte sate) de către domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cândva între anii 1399-1412. Stăpânirea lui Mircea cel Bătrân asupra cetăţii Bologa a fost probabil mai mult una nominală, ilustrând legăturile strânse dintre regatul maghiar şi Ţara Românească, în condiţiile pericolului comun reprezentat de Imperiul Otoman (a se vedea tratatul antiotoman încheiat între Ungaria şi Ţara Românească în 7 martie 1395 la Braşov – când probabil i-a fost şi donată lui Mircea această cetate împreună cu Branul, şi participarea comună la cruciada de la Nicopole din 1396). Această donaţie de feud sau de „cetate de refugiu” a fost făcută pentru a-i pune la dispoziţia lui Mircea un domeniu important, în condiţiile în care şi-ar fi pierdut tronul datorită poziţiei sale antiotomane. Cu privire la stăpânirea de către domnitorul român a acestui domeniu, nu trebuie neglijate nici legăturile de familie din a doua sa căsătorie, dat fiind faptul că se presupune că a doua soţie a sa provenea din neamul Tomaj, din care făcea parte şi Bánffy de Losonczi. Acesta din urmă, în anul 1398 a devenit pentru scurt timp proprietar al cetăţii Bologa şi al domeniului corespunzător, pentru ca începând cu anul 1424 aceasta să intre definitiv în posesia familiei Bánffy.

Aşa cum s-a întâmplat cu toate cetăţile medievale, la fel şi cetatea Almaşlui (ridicată se pare pe urmele unei vechi mănăstiri distruse de către tătari), a avut mai mulţi proprietari. Drintre cei mai cunoscuţi îi menţionăm pe următorii: Ioan Pongrácz de Dindeleag (voievod al Transilvaniei), Ioan Corvin (fiul nelegitim al regelui Matia Corvin), Emeric Balassa (voievod al Transilvaniei), Petru Rareş (domn al Moldovei, fiul lui Ştefan cel Mare, o primise în 1545 ca o recunoaştere a rolului hotărâtor pe care l-a avut în luptele pentru tronul Ungariei), Ştefan Csáky, Gheorghe Basta (general al Imperiului Habsburgic).

Extinderea domeniilor cetăţilor şi a celor nobiliare în dauna obştilor, a cnezatelor şi a voievodatelor, a dus la aservirea ţăranilor şi la creşterea obligaţiilor acestora. Ca urmare, ţăranii români şi maghiari au muncit împreună, dar au şi luptat unii alături de ceilalţi pentru un trai mai bun. Astfel, printre cei care au stat la masa tratativelor cu nobilii în timpul răscoalei din 1437, sunt consemnaţi „căpitani” din zona noastră: Ilie cel Mare (Magnus) din Almaşu, Ştefan Hentz din Zimbor, Nicolae Walkay – din Huedin şi Mihail Românul (Valah) din Floreşti, „aleşi – după cum spun documentele – din voinţa sa de obştea poporului şi a ţăranilor”. Tot la tratative, încheiate cu prima înţelegere între ţărani şi nobili în faţa Conventului mănăstirii de la Cluj-Mănăştur (6 iulie 1437) participă şi doi nobili de pe raza comunei Almaşu de azi, este vorba de Ladislau, fiul lui Benedict de Sfăraş şi Dionisie de Şfăraş „aleşi de obştea nobililor”.

Huedinul este menţionat în anul 1600 într-o împrejurare tragică, survenită în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei. Fiind loc strategic important dar şi în care se percepea vama, ca reprezentat al noii autorităţi, Mihai Viteazul a instalat în Huedin o garnizoană de aproximativ 70 de „dărăbani roşii”, având şi misiunea de a preveni eventualele intenţii de nesupunere ale localnicilor. Între darabanţi şi hoidanţi s-au iscat neînţelegeri atât din cauza refuzului acestora din urmă de a-i mai întreţine pe soldaţi şi familiile acestora (aproximativ 170-180 de persoane), cât şi din faptul că orăşenii „au avut multe neplăceri din partea unor stricaţi de flăcăi de-ai noştri”, după cum aflăm dintr-o mărturie indirectă a unui darabant. Tensiunea dintre cele două tabere a crescut, alimentată fiind şi de nemulţumirea unei părţi a huedinenilor de intrarea Transilvaniei sub stăpânirea unui domn român. Punctul culminant al „incidentului” a fost uciderea darabanţilor (duminică, 23 iulie 1600), mulţi acolo unde erau încartiruiţi, reuşind să scape doar vreo zece. Aflând despre masacru, Mihai Viteazul a dispus o cercetare a faptelor petrecute. În urma anchetei, constatând că huedinenii sunt „vinovaţi şi rebeli”, l-a trimis pe Ştefan Csáky cu soldaţi pentru a-i pedepsi, şi astfel să dea un exemplu pentru cei care ar mai fi dorit să se revolte. Dar Ştefan Csáky i-a înştiinţat pe aceştia de pericol. Majoritatea huedinenilor au fugit, fiind pedepsiţi doar vreo zece. În schimb, o parte a târgului a fost ars pe 6 august 1600.

În aceste evenimente petrecute în iulie-august 1600, putem surprinde atmosfera premergătoare răzvrătirii păturilor  privilegiate din Transilvania şi înfrângerii lui Mihai Viteazul la Mirăslău (18 Septembrie 1600).

Moartea lui Mihai Viteazul nu a tranşat situaţia apartenenţei Transilvaniei la Imperiul Habsburgic ori la cel Otoman. Pe fondul luptelor între austrieci şi turci pentru stăpânirea Transilvaniei, care au marcat întreg secolul al XVII-lea, la 28 iunie 1661 a avut loc o luptă în apropierea Huedinului. O armată turco-tătară condusă de Ali Paşa, venind dinspre Oradea, îl urmărea pe Ioan Kemény (principele Transilvaniei susţinut de Habsburgi, dar neconfirmat de Înalta Poartă), care se refugiase cu armata sa în această direcţie. Fiind într-o zi de vineri, în faţa atacului iminent s-a constituit o „armată” ad-hoc a locuitorilor din Huedin şi împrejurimi., Armata condusă de Péntek András din Izvoru Crişului a ieşit în partea de vest a localităţii, pe lunca Crişului (înspre Oradea) pentru a-i împiedica pe turco-tătari să intre în Huedin. Cu tot eroismul de care au dat dovadă, localnicii au fost înfrânţi, murind în luptă aproape 2000 de bărbaţi. Mai mult, au fost măcelăriţi şi o parte din femeile şi copiii care se refugiaseră ca de obicei în astfel de cazuri, după zidurile groase care înconjurau atunci biserica reformată. În amintirea acelei bătălii, podul de peste râul Crişul Repede din apropierea locului unde localnicii şi-au sacrificat viaţa, a fost numit „Podul Vinerii” („Péntek hídja”).

Podul Vinerii - azi
Podul Vinerii - azi

Contextul bătăliei de la Podul Vinerii trebuie căutat şi în faptul că turcii organizau frecvent incursiuni de jaf pentru aprovizionare, căci în câţiva ani după ocuparea Oradiei de către turci în 1660 şi constituirea Paşalâcului otoman de Oradea, într-o perioadă scurtă acesta a fost sleit din punct de vedere al potenţialului economic. Ca urmare, turcii au încercat să-şi extindă controlul cât mai spre est, fiind aşezaţi turci chiar la Huedin, cu misiunea de a aduna birul pentru Imperiul Otoman.

Precedând Marea Revoluţie Franceză prin programul său, răscoala izbucnită în 1784 a avut în frunte un ţăran care a fost foarte legat de această zonă. Horea (pe nume Vasile Nicula, zis şi Ursu), conducătorul mişcării, a călătorit prin aceste locuri, fiind căsătorit cu Ilina (Ileana) de pe domeniul Călatei. El a şi locuit o vreme pe moşia lui Bánffy György de la Ciucea, unde s-a refugiat din calea autorităţilor care-l căutau după incidentul de la Câmpeni.

După declanşarea răscoalei, Horea a păstrat legătura cu oamenii din zona Huedinului, de care era puternic legat. Acesta intenţiona să coboare din munţi în Huedin, la târgul de ţară organizat de Sfânta Ecaterina (25 noiembrie) şi de aici, cu sprijinul ţăranilor din satele din jur, să plece mai departe pe văile Almaşului şi Agrijului. În faţa pericolului, au fost mobilizate oştile nobiliare, grupuri de călăreţi patrulând pentru a bloca drumurile de acces în Huedin şi a limita răspândirea răscoalei. În această situaţie, dar şi din cauza iernii care sosise, Horea a decis să înceteze luptele, şi-a trimis oamenii acasă la familiile lor, iar el împreună cu Cloşca s-au refugiat în codru, dincolo de Beliş, la Dealu Calului, sperând ca primăvara să reia lupta. Din nefericire aceste planuri nu au mai putut fi puse în aplicare, deoarece unii au acceptat să-i trădeze pe capii răscoalei pentru 300 de ducaţi. Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului a treia zi de Crăciun (27 decembrie) a anului 1784.

Secolul al XIX-lea numit „secolul naţiunilor” se caracterizează printr-o acerbă trezire a conştiinţei naţionale a popoarelor. Izbucnită la Palermo şi apoi la Paris, revoluţia paşoptistă s-a răspândit rapid spre est, cuprinzând Viena, Praga, Pesta, Blajul şi multe alte locuri ale Imperiului Habsburgic. Peste tot s-au lansat obiective ce urmăreau introducerea de drepturi şi libertăţi moderne, aspiraţii spre libertate. Revoluţionarii maghiari în programul lor de la Pesta, pe lângă obiective de tipul celor menţionate anterior, îşi propuneau şi „uniunea Transilvaniei la Ungaria”, deşi autonomia Transilvaniei era consemnată încă în Diploma Leopoldină din 1691. Dieta nobiliară a votat această cerinţă, iar împăratul, pentru a exploata animozităţile dintre români şi maghiari, şi pentru a preveni o eventuală colaborare dintre cele două etnii, a fost de acord cu ea, adică a sancţionat-o. A urmat o perioadă în care oştile imperiale cărora li s-au alăturat românii, au luptat împotriva armatei revoluţionare maghiare, pentru stăpânirea Transilvaniei. În zona Huedinului s-au dat lupte înverşunate la Ciucea, Săcuieu, Bologa, Mărgău, Huedin, Călata, Sâncraiu, Râşca, Giurcuţa, Mărişel.

După ce în luna decembrie 1848 trupele austriece au fost înfrânte la Ciucea iar revoluţionarii maghiari au cucerit Clujul a doua zi de Crăciun, au fost concentrate trupe maghiare la Huedin şi Gilău, pentru a pătrunde în Munţii Apuseni. Românii organizaţi de Avram Iancu după sistemul roman în legiuni, cohorte (sau tribunate), centurii şi decurii au opus o mare rezistenţă în faţa încercărilor de pătrundere a armatelor maghiare în zona menţionată. Situaţia lor s-a agravat la începutul anului 1849, ca urmare a cuceririi unei bune părţi a Transilvaniei de către oştile maghiare, aflate sub comanda unui general de carieră, polonezul Bem.

Una dintre ultimele bătălii s-a dat la Fântânele, în 6 iulie 1848, însuşi Paul Vasvári, comandantul armatei maghiare fiind ucis aici. Din nefericire „Proiectul de pacificaţie” intermediat de Nicolae Bălcescu între fruntaşii revoluţionarilor maghiari şi români a fost semnat prea târziu, la Seghedin (2/14 iulie 1849), acest masacru putând fi evitat dacă guvernatorul Ungariei, L. Kossuth şi-ar fi dat seama mai repede că soluţia de a pune capăt imperiilor multinaţionale era acceptarea drepturilor naţionale şi pentru cei de lângă tine.

Credem că prin comemorarea în fiecare vară la Fântânele împreună cu maghiarii a acestor evenimente, am putea face un pas înainte spre necesara reconciliere româno-maghiară, punând în practică ceea ce însuşi Vasváry a spus la 1848: „Naţiunile doresc emanciparea alături şi împreună, nu prin ruinarea reciprocă”, respectând astfel şi unul dintre perceptele fundamentale ale creştinismului, indiferent de ritul practicat: „iubeşte-ţi aproapele”.

Împăratul Francisc Iosif, cel care în timpul revoluţiei paşoptiste folosise dictonul „divide et impera”, în vizita sa prin Transilvania din anul 1895, preocupat de cunoaşterea provinciilor imperiului, a participat la aplicaţiile de toamnă ale armatei, desfăşurate în zona Huedinului, fiind cazat la conacul magnatului Borcsay Domokos din Huedin, în zilele de 22-24 septembrie.

În Primul Război Mondial, România s-a alăturat Antantei în anul 1916 şi a luptat împotriva Austro-Ungariei, pentru recuperarea Transilvaniei. Pe fondul sfârşitului războiului şi a destrămării Imperiului Austro-Ungar, pentru a asigura ordinea, în Transilvania s-au constituit Gărzi şi Consilii Naţionale atât româneşti cât şi maghiare. Dar pentru locuitorii din zona de nord-vest a Transilvaniei, şi anume: Arad, Bihor, o parte din Sălaj, Satu Mare şi vestul judeţului Cluj, Primul Război Mondial a continuat şi după anul 1918, deoarece guvernul maghiar a refuzat să-şi retragă armata la vest de Ciucea, nerecunoscând hotărârea luată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, de unire a tuturor românilor într-un singur stat naţional. În teritoriile menţionate, în perioada decembrie 1918 – aprilie 1919 a existat o dualitate a puterii, alături de Consiliile Naţionale Române menţinându-se şi vechea administraţie maghiară. Consiliul Militar Aliat a cerut în martie 1919 guvernului maghiar să-şi retragă trupele pe aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Arad, dar acesta nu a acceptat condiţiile şi a demisionat, constituindu-se un nou guvern Garbai-Kun, de orientare comunistă. În urma mai multor provocări, în 16 aprilie 1919 armata română a trecut la ofensivă, respingând armata bolşevică maghiară de la Ciucea şi continuându-şi înaintarea până în Budapesta, înlăturând astfel regimul comunist controlat de Béla Kun.

Trebuie să scoatem în evidenţă faptul că Ungaria era al doilea stat din lume în care cu sprijinul lui Lenin, conducătorul Rusiei, se instaurase un regim comunist controlat de Béla Kun. Deşi nu se prea menţionează nici în manualele de istorie maghiare, nici în cele româneşti, este bine de ştiut că ofensiva armatei române din aprilie 1919 şi cucerirea Budapestei la 3 august 1919 a contribuit la înlăturarea regimului comunist din Ungaria, salvând astfel naţiunea maghiară de flagelul roşu al bolşevismului pentru aproximativ un sfert de secol. Considerăm că astfel de momente ar trebui să apropie cele două naţiuni, română şi maghiară, în loc să se exploateze tocmai acele cazuri în care naţiunile menţionate au avut interese divergente.

Poetul Ady Endre (care avea rude în satul Sâncraiu, unde la umbra unui tei care există şi azi, a scris poezia „Lângă valea Călata”) împreună cu soţia sa Bertha, a locuit în perioada 1915-1917 la Ciucea, după care cei doi soţi au plecat la Budapesta, unde Ady a şi murit în anul 1919.. După unirea Transilvaniei cu România, în condiţiile legii optanţilor, Bertha voia să renunţe la cetăţenia română şi l-a rugat pe poetul Octavian Goga, bun prieten al lui Ady Endre, să cumpere „castelul” în care locuiseră la Ciucea.

Prietenia dintre cei doi mari poeţi, Octavian şi Ady, se înfiripase la Budapesta, la un banchet al scriitorilor maghiari, oferit „în onoarea Bardului transilvănean (în calitate de proaspăt membru al Societăţii «Petöfi», pentru meritul de a-i fi tradus genial opera în limba română); amiciţiei dintre ei, dincolo de ura şi şovinismul celor trecători, i-a fost dat să dobândească puterea de neînvins a unui simbol al toleranţei şi al sentimentelor nobile, de natură să-i ridice deasupra condiţiei umane, deasupra oricăror frontiere şi animozităţi etnice, şi să dovedească – dată fiind postura exponenţială a ambilor – că mai mult decât convieţuirea – frăţia chiar – e nu doar salutară, ci de-a dreptul posibilă.” – consemna Mircea Goga. Când Octavian Goga a fost închis la Seghedin în 1912 pentru „poezie militantă şi activitate subversivă puse în slujba luptei de eliberare naţională şi socială a Transilvaniei”, Ady Endre i-a luat apărarea, publicând o critică vehementă la adresa superiorilor maghiari ai românilor transilvăneni.

„Castelul” de la Ciucea fusese devastat în timpul luptelor din 1919 dintre armata română şi armata sovietică maghiară, a Republicii Ungare a Sfaturilor, condusă de către Bela Kun. Cu toate acestea, Octavian Goga a cumpărat „castelul”, replicându-i Veturiei care nu fusese de acord: „O văduvă nu se refuză, iar, când acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea, chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva”. După renovare şi lărgire, castelul de la Ciucea va fi folosit de către Octavian şi Veturia Goga ca loc de odihnă şi refugiu din calea tumultului cotidian. Aici îşi va afla şi sfârşitul marele poet în anul 1938, aici va fi şi înmormântat, iniţial într-o criptă provizorie, iar ulterior într-un impresionant „Mausoleu al iubirii”, ridicat şi decorat cu contribuţia personală a văduvei sale, Veturia, care va fi aşezată la rândul ei pentru somnul de veci, lângă poet.

Octavian Goga mai cumpărase de la cultul reformat o clădire în care funcţionase la sfârşitul secolului al XIX-lea o mănăstire. Aici va mai aduce Veturia în anul 1939 o biserică de lemn din Gălpâia-Sălaj, punând bazele unei mănăstiri ortodoxe, după cum intenţionase poetul, şi care, după o întrerupere în perioada regimului comunist, funcţionează şi azi.

Au existat momente când Huedinul şi-a depăşit condiţia de centru comercial, administrativ şi meşteşugăresc zonal, remarcându-se şi pe plan cultural. Pe lângă susţinerea unor conferinţe şi manifestări artistice, au fost editate publicaţii. Primul periodic românesc, „Sfătuitoriul”, a apărut în anul 1911, urmat de o altă revistă, „Huedinul”, care a văzut lumina tiparului începând cu anul 1925, iar din martie 1926 a apărut revista „Glasul Moţilor”. De numele primelor două reviste se leagă cel al protopopului Aurel Munteanu, care s-a zbătut pentru răspândirea culturii şi literaturii române în zonă.

La Huedin au apărut de-a lungul timpului şi reviste de limbă maghiară: „Bánffyhunyad” (1891), „Bánffyhunyad és vidéke” (1899-1900), „Kalataszegi lap” (1906-1909), „Bánffyhunyadi Hirlap” (1909-1910) şi „Kalataszeg” (1890-1910, 1912).

În perioada interbelică (şi până târziu în anii ’70) Huedinul arăta aproape neschimbat faţă de Evul Mediu. Drumurile (cu excepţia celui principal care traversa oraşul) erau prăfuite şi nepavate, iar în perioade ploioase se transformau în noroaie, canalizarea lipsea. Marea majoritate a caselor erau făcute din lemn şi acoperite cu şindrilă. La intersecţiile câtorva străzi se aflau lămpi cu petrol şi fântâni sau cişmele unde locuitorii şi cei care treceau prin localitate îşi puteau stinge setea şi adăpa animalele. Era un orăşel de provincie cu o serie de instituţii publice: pretură, primărie, judecătorie, perceptorat, ocol silvic, unităţi şcolare (între acestea se numărau şcoala de teologie talmudică şi o grădiniţă pentru copii), detaşament de poliţie, oficiu telefonic, poştă, bănci („Fântânele”, „Vlădeasa”, „Banca Moţilor”, „Casa de Păstrare şi Bancă de Credit”, „Cooperativa de Credit”), „Serviciu incendial” (pompieri), unităţi sanitare umane (Spitalul de Stat, Serviciul sanitar) şi veterinare, locaşuri de cult (biserici: ortodoxă, greco-catolică, reformată, romano-catolică, baptistă şi două sinagogi), staţie C.F.R.

La aproape un an de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost nevoită să facă faţă unor pierderi teritoriale. Cea care a afectat zona noastră în mod direct a fost cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria, în urma „arbitrajului” de la Viena. În faţa acestei situaţii, unii dintre românii din teritoriul cedat au ales calea refugiului în România, iar alţii dintre maghiarii din teritoriul românesc, s-au refugiat peste graniţă, în Ungaria. La instaurarea noului regim, locuitorii maghiari erau în plină sărbătoare, manifestându-şi bucuria. Însă pentru unii dintre ei a fost un moment de exaltare a sentimentelor ultranaţionaliste, fapt ce a dus în final, la fel ca în alte locuri din teritoriul cedat, la excese cărora le-au căzut victime oameni nevinovaţi. Astfel, după intrarea trupelor maghiare în Huedin pe 9 septembrie 1940, a urmat o săptămână în care au fost afectate în mod direct relaţiile româno-maghiare la nivel comunitar şi nu numai. În acest climat, protopopul ortodox Aurel Munteanu a fost acostat de un grup de naţionalişti maghiari care l-au torturat într-o curte de pe Strada Mare, alături de el fiind ucis şi plutonierul Gh. Nicula. Acestor două victime li s-a adăugat pe 16 septembrie 1940 şi Oniţa Negru. Au fost vremuri tulburi, peste care nu se va aşeza niciodată uitarea, dar bunii creştini trebuie să le acorde iertarea celor care într-un moment de exaltare naţională au depăşit limitele.

Începând cu anul 1941 au fost luate o serie de măsuri împotriva evreilor, fiind organizate deportări, însă acestea erau de mică amploare. Totuşi măsurile luate de autorităţile maghiare le-au creat un sentiment de nesiguranţă evreilor din Huedin şi zona limitrofă. Din anul 1942 putem vorbi cu adevărat de deportarea unor grupuri propriu-zise, prima destinaţie a acestor grupuri de evrei fiind zona Baia-Mare, iar de la sfârşitul lunii ianuarie 1943, au fost duşi în zone din spatele frontului din Ucraina şi Rusia. Pe parcursul anului 1943 au continuat măsurile luate împotriva populaţiei evreieşti din jurul Huedinului, dar deportarea tuturor evreilor a avut loc numai în anul 1944, pe fondul vizibil al pierderii războiului, şi a vizat exterminarea lor şi nu susţinerea efortului militar ca până atunci. În Huedin, acţiunea de deportare totală a evreilor a început în data de 3 mai 1944, luând drumul lagărelor de exterminare de la Birkenau-Auschwitz din Polonia, acesta fiind pentru o mare parte dintre ei, ultimul drum pe care l-au mai făcut, găsindu-şi sfârşitul în crematoriile de acolo. Peste 90% dintre evreii din Huedin nu aveau să se mai întoarcă după război, căzând victime ale Holocaustului. Apreciem că numărul evreilor deportaţi din Huedin şi din zona limitrofă a fost de peste 1400, şi că doar aproximativ 100 dintre aceştia au supravieţuit războiului, însă numai o mică parte dintre ei s-au reîntors pe aceste meleaguri, ceilalţi stabilindu-se în Israel. În memoria evreilor din Huedin şi împrejurimi, în anul 1988, în cimitirul Halomi din Tel-Aviv (Israel), s-a ridicat un monument care conţine numele tuturor martirilor, la baza căruia a fost depusă cenuşă adusă din crematoriile de la Auschwitz.

Într-o zonă eterogenă din punct de vedere etnic, este bine să ne aplecăm puţin şi asupra etniei rromilor. În urma cercetărilor făcute în legătură cu aşezarea acestora în Huedin, avem doar informaţii lacunare. Un lucru însă este cert, şi anume faptul că ei s-au aşezat pe acest teritoriu în cel puţin două etape. Cel mai probabil ei s-au aşezat aici într-o primă etapă cândva în secolul al XVIII-lea. Date concrete în legătură cu numărul lor avem începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, când la recensământul din anul 1850 rromii reprezentau peste 2% din populaţia Huedinului. O a doua etapă a aşezării rromilor pe teritoriul Huedinului s-a petrecut în perioada interbelică, în anii ’30 când s-au aşezat un număr de 38 familii de „ţigani nomazi” venind din „Vechiul Regat”. În perioada de după 1989, o parte dintre aceştia au imprimat un „pitoresc” aparte oraşului Huedin prin casele construite şi cu care doresc să epateze, dar care de fapt pot reprezenta un etalon al kitsch-ului.

Instaurarea regimului comunist în România după al Doilea Război Mondial s-a făcut cu sprijinul direct al Uniunii Sovietice. În acest context putem observa o stare de nemulţumire generală faţă de noul sistem impus de Moscova, fapt ce a determinat o mişcare de rezistenţă anticomunistă. Rezistenţa armată a fost fără îndoială, cea mai dură formă de opoziţie faţă de noul sistem comunist şi a constat în răspunderea cu forţa la forţă, în speranţa venirii anglo-americanilor şi a eliberării României de sub „cizma roşie”.

Analizând mişcarea de rezistenţă anticomunistă din zona Huedinului, surprindem trei grupuri de rezistenţă şi anume: „Capota-Dejeu”, „Cruce şi Spadă” (sau „Potra-Gheorghiu”) şi „Şuşman”. Deşi aveau acelaşi duşman şi activau cam în aceeaşi zonă geografică centrată în zona Huedinului, aceste grupuri au avut orientări diferite, precum şi un mod de acţiune deosebit. După modul de formare îi putem numi „fugari pe munte”, întrucât de cele mai multe ori constituirea lor a fost o reacţie la măsurile coercitive ale autorităţilor comuniste. Vânaţi continuu, de către autorităţi, aceşti luptători care au activat în perioada 1948-1959, au fost treptat anihilaţi.

Fără a avea vreo legătură cu rezistenţa anticomunistă armată, în vara anului 1951 a avut loc o revoltă a moţilor la Beliş, la care au participat nemulţumiţi din mai multe sate: Beliş, Poiana Horii, Giurcuţa de Jos, Giurcuţa de Sus, Mărişel ş.a. Revolta a avut la bază retragerea de către regimul comunist a unor drepturi obţinute în perioada interbelică cu privire la exploatarea materialului lemnos, singura sursă de venit din zonă. Puse în faţa acestei situaţii, autorităţile deşi însoţite de trupe armate, au cedat promiţând acordarea unor bonuri de lemne, dar au recurs şi la arestări. La un an de la potolirea revoltei, autorităţile comuniste au luat din nou măsuri dure împotriva participanţilor, lovind în ceea ce considerau a fi „burghezia satelor”, mulţi moţi fiind deportaţi în Bărăgan. Lor li s-au alăturat alţii pe parcursul colectivizării (1949-1962), dar de această dată erau locuitori ai satelor din zonele mai joase.

În domeniul proprietăţilor funciare, autorităţile comuniste au trecut la colectivizarea agriculturii. Aceasta va duce la deposedarea de pământ a ţăranilor agricultori, afectându-se astfel baza economiei româneşti tradiţionale. În toate localităţile au fost identificaţi aşa-zişii „chiaburi”, care erau de fapt agricultorii mai harnici. Aceştia au fost declaraţi „duşmani de clasă” şi deposedaţi de principalul mijloc de trai – pământul, animalele şi utilajele agricole, statul comunist creând în paralel o alternativă economică, prin înfiinţarea G.A.G.-urilor, a întovărăşirilor agricole şi mai apoi a C.A.P.-urilor.

Referindu-ne strict la zona Huedinului, putem să observăm cu uşurinţă presiunea exercitată de regimul comunist asupra „chiaburilor”, care a fost puternică în anii 1952 şi 1953 şi mai apoi între anii 1958-1960. S-au întocmit liste de chiaburi la nivel de raion care se reactualizau o dată pe an şi uneori chiar de mai multe ori. Un caz special în cadrul raionului Huedin l-a constituit cel al văduvei lui Octavian Goga, Veturia. Continuând să aibă relaţii suspuse chiar şi în timpul regimului comunist, a reuşit să determine autorităţile să o şteargă de pe lista cu chiaburii, chiar dacă mai deţinea suprafaţa de 7,13 ha teren. Aceasta a fost ştearsă de pe listă în urma unei intervenţii directe la Bucureşti, la finul său, Petru Groza.

De-a lungul veacurilor, locuitorii acestor locuri au trecut prin momente care au pus la încercare cumpătul şi relaţiile interumane. Dar, de cele mai multe ori, înţelepciunea a primat în faţa impulsurilor de moment, generate de necunoaştere şi intoleranţă. Toate acestea le-au sporit experienţa, dar şi modul de abordare a provocărilor de orice fel. Cu un fond istoric, geografic, cultural şi religios bogat, integrarea în Uniunea Europeană, această nouă provocare a istoriei, ne face să privim cu optimism spre viitorul acestei zone. De aceea, credem că este necesar să trecem în revistă potenţialul de care dispunem în acest moment, pentru a-l exploata pozitiv.

Toate acestea reprezintă o carte de vizită favorabilă, de care trebuie profitat din plin şi de care trebuie să fim mândri.

Prof.Dr.Cristian-Claudiu Filip

Bibliografie:

Cristian-Claudiu Filip, Horea-Dorin Matiş, Huedinul – o localitate pe drumul spre Europa. Aspecte monografice, ediţia a III-a, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014.
Cristian-Claudiu Filip, Nicolae Şteiu, Beliş. Frumuseţea Apusenilor. Istorie şi tradiţie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013.
Cristian-Claudiu Filip şi colab., Ciucea. Poarta Transilvaniei – studiu monografic, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016.